Am ajuns la concluzia ca timpul nu mai are nici o masura pentru mine

Ma uit in oglinda si de fiecare data ma simt ca o straina in trupul meu. Nu mai pot da timpul inapoi. Aceasta straina mi-a luat locul. Sufletul meu nu mai incape in acest trup, deoarece, trupul meu nu mai este intreg (in 2008 am facut o operatie la san- mastectomie totala radicala, urmata de decesul tatalui meu asociate si de o depresie severa).

Probabil, parintii mei, pe care atunci cand traiau, i-am suparat de multe ori ca orice copil, au vegheat asupra mea si cu ajutorul lui Dumnezeu, am facut operatia la timp. Sper... 

Ceea ce nu au putut sa inteleaga unele dintre persoanele cele mai apropiate, este tranzitia mea de la o viata normala, obisnuita la "o viata organizata" unde timpul este cel mai pretios pentru mine si are o alta unitate de masura decat timpul altor femei care au trupul intreg. 

Am facut si fac in continuare eforturi uriase pentru a putea sa imi inving foarte multe feluri de frica (frica de durere, de vulnerabilitate fizica, de a-mi pierde relatiile existente, de a mai putea sa profesez, de a imi vedea copiii impliniti din toate punctele de vedere si nepotii crescand , dar mai ales frica de necunoscut…).

Toate astea m-au facut sa ma retrag din lumea exterioara si sa ma refugiez in mine. Este clar ca bolnavii de cancer, indiferent de forma, incep o noua etapa de viata, una plina de provocari si de foarte multe schimbari.

Sotul meu, m-a ajutat sa depasesc oarecum unele momente, facandu-ma sa-mi fixez niste obiective pentru care urmeaza sa-mi fac niste planuri pentru viitor..., lasandu-mi speranta bucuriei de a trai viata. Vizualizarea, poate da rezultate excelente pentru bolnavii de cancer.

Imi pare nespus de rau ca starea mea de sanatate, are un impact semnificativ asupra persoanelor mele apropiate... si duce la aparitia unei trairi de tristete si de pierdere a sperantei ...pentru o perioada indelungata de timp. 

Am ajuns la concluzia ca timpul nu are nici o masura pentru mine. O zi nu mai are nici o importanta pentru ca nici nu stiu cand a trecut. Ma intreb: oare ce zi este si in ce data suntem, oare ce am facut azi, parca n-am facut nimic, mai aveam atatea de facut si uite s-a facut seara, ce faceam altadata intr-o zi, azi nu mai este posibil. Un an in plus nu mai conteaza pentru mine, deoarece el contabilizeaza intrebarile si raspunsurile de la sfarsitul zilelor. Zece ani, sau mai multi, (oare cat de multi…) nu mai inseamna nimic.

Dacă sunt onesta şi sincera, oamenii  apropiati mie, nu ma inteleg si ma pot însela si ceea ce am construit de-a lungul anilor, cineva poate să distrugă totul peste noapte...

Poate este bine sa nu mai socotesc, sa nu  mai contabiliez nimic, sa rezist increzatoare ca si cum as avea eternitatea in fata mea.

Ar trebui sa invat asta in fiecare zi, cu pretul suferintelor pe care sa le binecuvantez.